Există câte o perioadă sau mai multe, cum e şi cazul meu,
când viaţa se trăieşte “în aşteptare”,
când e lăsată “on hold”, sperând că fericirea nu va fi totuşi redirecţionată. Când ne asumăm un scop căruia îi subjugăm toată atenţia. Şi ne canalizăm toate
gândurile conştiente şi toată energia, ignorând zâmbete, momente, oameni. Cu ce
garanţii că vom atinge succesul? Cu ce
promisiuni că vom recupera timpul sau şansele unor intersectări sufleteşti frumos cimentate? Şi
care bancă oferă creditare unor aşteptări fără regrete ulterioare, în cazul
neîmplinirii lor?
sâmbătă, 25 februarie 2012
marți, 21 februarie 2012
Despre Valentine's Day...
Dacă aş fi fost mai putin ignorantă, sigur m-aş fi interesat până acum
de istoria lui Valentin şi de poveştile despre cum am ajuns să formăm o
turmă care se adapă cu sentimentalisme la zi de sărbătoare consacrată.
Dacă aş fi fost mai puţin insensibilă, cu siguranţă m-ar bucura torenţii de declaraţii, în rime sau fără versuri, dar totdeauna personalizate, de la “ iuby” pentru “pisi”. Şi aş da pe dinafară de bucurie şi m-aş înroşi de plăcere dacă el mi-ar zice “Fato, te iubesc”, cu un trandafir în stânga şi cu punguţa cu inimioare în dreapta, în faţa unei audienţe cât mai numeroase. Şi m-aş topi ca fulgii pe un obraz încălzit la gândul că suntem în rândul lumii şi ne ţipăm la unison iubirile.
Dacă aş fi fost mai puţin insensibilă, cu siguranţă m-ar bucura torenţii de declaraţii, în rime sau fără versuri, dar totdeauna personalizate, de la “ iuby” pentru “pisi”. Şi aş da pe dinafară de bucurie şi m-aş înroşi de plăcere dacă el mi-ar zice “Fato, te iubesc”, cu un trandafir în stânga şi cu punguţa cu inimioare în dreapta, în faţa unei audienţe cât mai numeroase. Şi m-aş topi ca fulgii pe un obraz încălzit la gândul că suntem în rândul lumii şi ne ţipăm la unison iubirile.
vineri, 3 februarie 2012
Elogiu lipsei de ticuri verbale
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă aprind uşor când mă “întreţin” cu ticurile verbale ale persoanelor (apropiate sau nu) cu care interacţionez. Am piloerecţii în serie, determinate de fiori de enervare şi acuze repetate de lipsă de originalitate. Fixitatea îmi zgârie timpanul şi deja o dau în probleme neurologice cu iritabilitatea asta a mea în faţa unui vocabular cantonat în propoziţii stereotipe, sterpe din punct de vedere al mesajului transmis.
Consideraţi-mă
exagerată, dar ma enervez şi când asist întâmplător la conversaţii
condimentate cu clişee repetitive, cel mai adesea prin mijloacele de transport în comun: “Da, fată, să-ţi spun…” o
dată, “Da, fată, să vezi…” a doua
oară, “Fată, ştii?”. dar fato, până când?! Dacă nu poţi reţine numele persoanei
cu care ai discuţii “elaborate” prin tramvai, e evident numărul sinapselor pe care
le ai în posesie. Trecând la celălalt segment populational, sunt sătulă de “Frate, p**a mea!”, “Băă, ce năvleg eşti!” sau “Băă, eşti prost/ C****, eşti nebun?!” la
fiecare mirare bărbăteasca a unuia dintre interlocutori. Înţeleg şi tolerez înjurăturile, ca mijloc circumstanţial de refulare a frustrărilor care umplu
paharele cu efervescenţe cotidiene, dar nu le agreez sub nicio formă ca mijloc
de exprimare uzual: de la clasicul “c***t”
spus la cea mai mică depaşire a pragului sensibilităţii până la “Ai, să-mi bag p***a”, “F**e-m-aş” sau “Du-te-n p***a
ma-tii” zilnic, la prânz, dimineaţa şi seara şi în timpul fiecărei conversaţii telefonice. Nu
găsesc nici rostul expresiilor cu conotaţii macabre “Să moară mama, Veta” sau oricine altcineva.
luni, 30 ianuarie 2012
Poate fi teama de succes mai mare decat cea de esec?
Da, ce ne facem cu teama de succes?
Cu totii ne temem de esec. Sau poate doar cei care am constientizat ridicolul situatiilor in care asteptarile (ne) sunt setate la frecvente mai inalte decat rezultatele. Sau momentele in care cei de pe marginea terenului de unde noi am ratat mingea victoriei ne culeg slabiciunile si le aplauda in ritmul galeriei de suporteri. Si ne zambesc poate cu superioritate, dar intotdeauna cu compasiune. La naiba cu compasiunea lor! Ne temem sa-i privim in ochi pe cei care au crezut in noi si tristetea e cumva prea rece pentru a mai simti incurajari "caldute". In momentele esecului, tacerile sunt cuprinzatoare. Si sensurile nepalpabile.
Cu totii ne temem de esec. Sau poate doar cei care am constientizat ridicolul situatiilor in care asteptarile (ne) sunt setate la frecvente mai inalte decat rezultatele. Sau momentele in care cei de pe marginea terenului de unde noi am ratat mingea victoriei ne culeg slabiciunile si le aplauda in ritmul galeriei de suporteri. Si ne zambesc poate cu superioritate, dar intotdeauna cu compasiune. La naiba cu compasiunea lor! Ne temem sa-i privim in ochi pe cei care au crezut in noi si tristetea e cumva prea rece pentru a mai simti incurajari "caldute". In momentele esecului, tacerile sunt cuprinzatoare. Si sensurile nepalpabile.
vineri, 20 ianuarie 2012
Cum iti alegi partenera/partenerul?
De cand cu emanciparea femeilor si razboiul dus pentru egalitatea dintre sexe, este evident ca alegerea partenerului a devenit o initiativa bilaterala. Au apus vremurile in care vorbeam despre o vanatoare demarata de barbati, iar femeile, ca niste caprioare cu ochii umezi, asteptau sfioase ca templul inocentei lor sa fie asediat.
In contextual actual, in care tendintele sociale ne vorbesc despre experimente, alternative si diversitate, iar sfatul general e sa nu refuzam cunoasterea (pe orice plan), ajungem la concluzia ca numarul partenerilor se vrea a fi ca experienta din CV: cu cat mai mare, cu atat mai bine. Nu stiu daca exista criterii standard, aseptice din punct de vedere al deziluziilor anterioare sau in valoare absoluta prin repetarea aplicabilitatii lor, dar cu siguranta ca alegerea partenerilor tine de moment, stare sau provocare. Si mai ales de arome. Si nu respecta totdeauna acelasi calapod. Cand ti se ia de prea multa menta, parca ai incerca si vanilie, prin urmare iti ajustezi realitatea si criteriile la care te raportezi pana atingi succesul si gustul deplin.
In contextual actual, in care tendintele sociale ne vorbesc despre experimente, alternative si diversitate, iar sfatul general e sa nu refuzam cunoasterea (pe orice plan), ajungem la concluzia ca numarul partenerilor se vrea a fi ca experienta din CV: cu cat mai mare, cu atat mai bine. Nu stiu daca exista criterii standard, aseptice din punct de vedere al deziluziilor anterioare sau in valoare absoluta prin repetarea aplicabilitatii lor, dar cu siguranta ca alegerea partenerilor tine de moment, stare sau provocare. Si mai ales de arome. Si nu respecta totdeauna acelasi calapod. Cand ti se ia de prea multa menta, parca ai incerca si vanilie, prin urmare iti ajustezi realitatea si criteriile la care te raportezi pana atingi succesul si gustul deplin.
marți, 17 ianuarie 2012
Mofturile femeilor
Există. Şi ni le etalăm în viaţa de zi cu zi, uneori mai evident decât ceea ce ar putea fi catalogat de sexul tare ca “aere de domnişoare la menstruaţie”.
Mofturile vin la pachet, de cele mai multe ori, ca accesorii ale relaţiilor sentimentale în care ne aruncăm zâmbind. Vin ca o nevoie de certitudine, se vor, prin satisfacerea lor, un mijloc de validare a personalităţii proprii şi de subjugare a celeilalte părţi implicate. “Dacă faci asta pentru mine, e evident că mă iubeşti,nu-i aşa, Iubi?”. Chiar dacă “asta” înseamnă să vedem în fiecare seară acelaşi gen de filme, nu neaparat lacrimogene, dar care mă încântă numai pe mine, să mergi cu mine de mânuţă la mama de trei ori pe lună sau să practicăm numai poziţiile care nu mă inhibă pe mine, din frustrări plictisitoare. Rămâne o categorie greu digerabilă cea a toanelor determinate de fluxuri hormonale. Nedigerabilă şi nediscutabilă, zic.
Mofturile vin la pachet, de cele mai multe ori, ca accesorii ale relaţiilor sentimentale în care ne aruncăm zâmbind. Vin ca o nevoie de certitudine, se vor, prin satisfacerea lor, un mijloc de validare a personalităţii proprii şi de subjugare a celeilalte părţi implicate. “Dacă faci asta pentru mine, e evident că mă iubeşti,nu-i aşa, Iubi?”. Chiar dacă “asta” înseamnă să vedem în fiecare seară acelaşi gen de filme, nu neaparat lacrimogene, dar care mă încântă numai pe mine, să mergi cu mine de mânuţă la mama de trei ori pe lună sau să practicăm numai poziţiile care nu mă inhibă pe mine, din frustrări plictisitoare. Rămâne o categorie greu digerabilă cea a toanelor determinate de fluxuri hormonale. Nedigerabilă şi nediscutabilă, zic.
vineri, 13 ianuarie 2012
Bilant #1
După nici jumătate de lună de când am pornit cu zâmbete impuse, într-o încercare rațională de recucerire personală, eșecul e pe plus. Nici nu mi s-au uscat bine tastele sub sudoarea îndârjeniei cu care degetele alergau haotic în tentația de a surprinde în întregime elanul prezumptiv al începutului de an, că acum le mânjesc de bilanțuri precoce și lipsite de elogii.
Am răcit mai repede decât anticipasem eu că "Voi avea mai multă grijă de mine" se va concretiza. Și nici nu am găsit vreo doamnă ( sau vreun vraci) care să-mi îndepărteze îndoielile și lipsa de încredere o dată cu cuticulele de la mâna stângă. Critica vine în continuare la pachet cu personalitatea mea, așa că nu s-a dizolvat în neantul așteptărilor.
Am răcit mai repede decât anticipasem eu că "Voi avea mai multă grijă de mine" se va concretiza. Și nici nu am găsit vreo doamnă ( sau vreun vraci) care să-mi îndepărteze îndoielile și lipsa de încredere o dată cu cuticulele de la mâna stângă. Critica vine în continuare la pachet cu personalitatea mea, așa că nu s-a dizolvat în neantul așteptărilor.
marți, 3 ianuarie 2012
2012: zâmbete de ţinut minte!
Voi avea mai multă grijă de mine, fizică şi sufletească.
Voi avea încredere.
Voi asculta mai multă muzică.
Voi descoperi nuanţele.
Zâmbesc.
Voi cauta stările în care "'(mă) simt senin".
Voi avea încredere.
Voi asculta mai multă muzică.
Voi descoperi nuanţele.
Zâmbesc.
Voi cauta stările în care "'(mă) simt senin".
miercuri, 28 decembrie 2011
Frustrările de azi, rezoluţiile de mâine
27 decembrie, 2011...a treia zi de Crăciun. La ţară, în grădina bunicilor, soarele prânzului topeşte zăpada, şi aşa puţină, şi anulează practic spiritul Crăciunului. Crăciunul s-a cam dus.
Dimineaţa mi-a început târziu şi am gătit şi am dansat în bucătărie şi ziua a trecut cu papile gustative scăldate în aromă de mirodenii şi sos gros de smântână şi ciuperci. Cu un pahar de vin rose dulce, închinat mie, stând la poveşti cu mine şi cu bunica mea. Atât de adevărată vorba aia din popor că "cine nu are bătrâni să-şi cumpere". Ar mai trebui adăugată una în care cei care îi au să înveţe să se bucure de ei. Păcat că lumea actuală a oamenilor mari e prea ocupată să-şi dea timp şi înţelepciune să realizeze asta.
Azi au fost momente de mici victorii personale.
Azi au fost momente de mici victorii personale.
vineri, 16 decembrie 2011
Culori şi suflete
Am pictat azi cu Paul pe pânză. Eufemism pentru măzgălit acrilic delirant, haotic, abstract, absurd. Creativ.
El simte altfel culorile şi viziunea. Are talent, momentan înăbuşit pe alocuri de stări depresive şi lipsă de vibraţii interioare. Eu am vrut doar să uit. Şi, fără să recunosc cu voce tare, să construiesc.
Mi-a reproşat la un moment dat:
- Ciudat stil ai, de a nu pune culorile în contact total unele cu altele!
El simte altfel culorile şi viziunea. Are talent, momentan înăbuşit pe alocuri de stări depresive şi lipsă de vibraţii interioare. Eu am vrut doar să uit. Şi, fără să recunosc cu voce tare, să construiesc.
Mi-a reproşat la un moment dat:
- Ciudat stil ai, de a nu pune culorile în contact total unele cu altele!