Există câte o perioadă sau mai multe, cum e şi cazul meu,
când viaţa se trăieşte “în aşteptare”,
când e lăsată “on hold”, sperând că fericirea nu va fi totuşi redirecţionată. Când ne asumăm un scop căruia îi subjugăm toată atenţia. Şi ne canalizăm toate
gândurile conştiente şi toată energia, ignorând zâmbete, momente, oameni. Cu ce
garanţii că vom atinge succesul? Cu ce
promisiuni că vom recupera timpul sau şansele unor intersectări sufleteşti frumos cimentate? Şi
care bancă oferă creditare unor aşteptări fără regrete ulterioare, în cazul
neîmplinirii lor?
sâmbătă, 25 februarie 2012
marți, 21 februarie 2012
Despre Valentine's Day...
Dacă aş fi fost mai putin ignorantă, sigur m-aş fi interesat până acum
de istoria lui Valentin şi de poveştile despre cum am ajuns să formăm o
turmă care se adapă cu sentimentalisme la zi de sărbătoare consacrată.
Dacă aş fi fost mai puţin insensibilă, cu siguranţă m-ar bucura torenţii de declaraţii, în rime sau fără versuri, dar totdeauna personalizate, de la “ iuby” pentru “pisi”. Şi aş da pe dinafară de bucurie şi m-aş înroşi de plăcere dacă el mi-ar zice “Fato, te iubesc”, cu un trandafir în stânga şi cu punguţa cu inimioare în dreapta, în faţa unei audienţe cât mai numeroase. Şi m-aş topi ca fulgii pe un obraz încălzit la gândul că suntem în rândul lumii şi ne ţipăm la unison iubirile.
Dacă aş fi fost mai puţin insensibilă, cu siguranţă m-ar bucura torenţii de declaraţii, în rime sau fără versuri, dar totdeauna personalizate, de la “ iuby” pentru “pisi”. Şi aş da pe dinafară de bucurie şi m-aş înroşi de plăcere dacă el mi-ar zice “Fato, te iubesc”, cu un trandafir în stânga şi cu punguţa cu inimioare în dreapta, în faţa unei audienţe cât mai numeroase. Şi m-aş topi ca fulgii pe un obraz încălzit la gândul că suntem în rândul lumii şi ne ţipăm la unison iubirile.
vineri, 3 februarie 2012
Elogiu lipsei de ticuri verbale
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă aprind uşor când mă “întreţin” cu ticurile verbale ale persoanelor (apropiate sau nu) cu care interacţionez. Am piloerecţii în serie, determinate de fiori de enervare şi acuze repetate de lipsă de originalitate. Fixitatea îmi zgârie timpanul şi deja o dau în probleme neurologice cu iritabilitatea asta a mea în faţa unui vocabular cantonat în propoziţii stereotipe, sterpe din punct de vedere al mesajului transmis.
Consideraţi-mă
exagerată, dar ma enervez şi când asist întâmplător la conversaţii
condimentate cu clişee repetitive, cel mai adesea prin mijloacele de transport în comun: “Da, fată, să-ţi spun…” o
dată, “Da, fată, să vezi…” a doua
oară, “Fată, ştii?”. dar fato, până când?! Dacă nu poţi reţine numele persoanei
cu care ai discuţii “elaborate” prin tramvai, e evident numărul sinapselor pe care
le ai în posesie. Trecând la celălalt segment populational, sunt sătulă de “Frate, p**a mea!”, “Băă, ce năvleg eşti!” sau “Băă, eşti prost/ C****, eşti nebun?!” la
fiecare mirare bărbăteasca a unuia dintre interlocutori. Înţeleg şi tolerez înjurăturile, ca mijloc circumstanţial de refulare a frustrărilor care umplu
paharele cu efervescenţe cotidiene, dar nu le agreez sub nicio formă ca mijloc
de exprimare uzual: de la clasicul “c***t”
spus la cea mai mică depaşire a pragului sensibilităţii până la “Ai, să-mi bag p***a”, “F**e-m-aş” sau “Du-te-n p***a
ma-tii” zilnic, la prânz, dimineaţa şi seara şi în timpul fiecărei conversaţii telefonice. Nu
găsesc nici rostul expresiilor cu conotaţii macabre “Să moară mama, Veta” sau oricine altcineva.