marți, 17 ianuarie 2012

Mofturile femeilor

marți, ianuarie 17, 2012 Scris de Cristina Niciun comentariu
     Există. Şi ni le etalăm în viaţa de zi cu zi, uneori mai evident decât ceea ce ar putea fi catalogat de sexul tare ca “aere de domnişoare la menstruaţie”.
     Mofturile vin la pachet, de cele mai multe ori, ca accesorii ale relaţiilor sentimentale în care ne aruncăm zâmbind. Vin ca o nevoie de certitudine, se vor, prin satisfacerea lor, un mijloc de validare a personalităţii proprii şi de subjugare a celeilalte părţi implicate. “Dacă faci asta pentru mine, e evident că mă iubeşti,nu-i aşa, Iubi?”. Chiar dacă “asta” înseamnă să vedem în fiecare seară acelaşi gen de filme, nu neaparat lacrimogene, dar care mă încântă numai pe mine, să mergi cu mine de mânuţă la mama de trei ori pe lună sau să practicăm numai poziţiile care nu mă inhibă pe mine, din frustrări plictisitoare. Rămâne o categorie greu digerabilă cea a toanelor determinate de fluxuri hormonale. Nedigerabilă şi nediscutabilă, zic.

     In general, mofturile ne îngroaşă conturul fin al eternului feminin, asumat fie şi inconştient. Ce-o mai fi însemnând şi asta.... Ne asigură substratul comportamentului haotic şi al deciziilor paradoxale, al laxităţii emoţionale cu care vă înnebunim pe voi şi prin care ne bifam un anumit scor de unicitate pe listele voastre. Da, ne place să rămânem în memoria voastră afectivă şi profităm, ştiind din propriile experienţe că ne atrag situaţiile ( şi tipii) pe care nu reuşim să le (ii) înţelegem în totalitate.

Marcăm mici victorii personale când primim asigurări convingătoare că nu avem sânii chiar aşa mici, că nu avem şoldurile prea late sau zâmbetul umbrit de vreo reminescenţă acneică. Nevoia de a îndepărta false sau cel puţin superficiale complexe estetice devine un moft uşor sesizabil când se conturează enervant în cerşitul de complimente gratuite, căci, nu-i aşa, complexele reale determină vulnerabilitate şi ruşine. Şi zău că nu-ţi vine să-ţi strigi slăbiciunile în gura mare! Trecând peste aparenţele de falsă modestie, puţină laudă nu dăunează încrederii de sine. Doar confirmă potenţialul.

     În viaţa fiecăreia dintre noi, vine un moment în care ne gâdilă gândul că suntem sau am putea deveni sursa voluptăţii unui fecior, centrul lumii lui, izvor nesecat de dovezi curtenitoare. Irepetabile. Bineînţeles, moftul este cu atât mai catifelat cu cât noi nu suntem ataşate emoţional de respectivul nefericit, dar căruia, absolut întâmplător, îi transmitem şi trimitem tot felul de mesaje nonverbale şi scrise pe pereţi sau prin inbox-uri din care el înţelege fix pe de-a-ndoaselea. Şi ne dăm apoi peste cap genele bogat rimelate, văitându-ne în faţa prietenelor de cafea că “nu ştiu ce să mă mai fac şi cu ăsta”.

     Suntem capricioase şi când vine vorba de comunicare. Ne place să ni se ghicească gândurile, în contextul refuzului evident de împărtăşire verbală de stări. Spun NU”, dar mă aştept ca tu să ştii că am gândit “DA”. Invoc subit o durere de cap, deşi e limpede că iar ai uitat de preludiu şi mi-a dispărut cheful. Împingând lucrurile în ritm accelerat spre prăpastia alunecoasă a sexului, aruncăm cu principiile la început şi cu reproşurile la finalizare. A relaţiei, bineînţeles.

      Câte femei, atâtea toane, toate dependente de existenţa cuiva care să se asigure de îndeplinirea lor. Altfel, fără un "el" disponibil, ne-am restrânge pretenţiile la chestiuni de esenţă. Conştientizăm că prezenţa unui posesor de cromozom Y aflat veşnic ( sau o perioadă cât mai însemnată ) la picioarele noastre, în sensurile cele mai lipsite de plasticitate, ne creşte stima de sine. Şi totuşi, puţină disciplină nu strică niciodată. Pentru că vom rămâne mereu capricioase, atâta timp cât găsim pe cineva care să ne satisfacă...mofturile!
 ***
Articol publicat pe TheSexist

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu