Lecţia sesiunii de iarnă:Toate la timpul lor

     Sunt un om norocos, căruia lucrurile i s-au aşezat frumos în timp. E drept că nu am putut întotdeauna să văd motivul imediat din spatele orânduirilor, că am plâns mult din cauza cauzei şi m-am mai lăsat doborâtă de efectul efectelor, că m-am prăfuit pe mâini şi mi-am mai învineţit genunchii. E adevărat şi că nu am înţeles tot timpul de ce?, dar etapa a fost necesară pentru a mi se clarifica acum de ce nu, în retrospectiva de ansamblu.
     A fost un timp în care nu am ştiut să-mi negociez construcţiile interioare şi în care eram luată pe sus, cu asalt şi sentimente, un timp în care simţeam persoana, dar nu şi momentul. Şi relatia s-a scurtcircuitat pentru că nu i-a fost timpul.

     De vreo şase ani facultativi îmi doream un job care să-mi ofere un strop de răsfăţ de independenţă. Am certitudinea că şi de l-aş fi avut la timpul trecut, balanţa nu ar mai fi îndreptăţit situaţia şcolară, care mi-a fost prioritară. De abia acum, când diploma e aproape să se aşeze în cui, jobul îmi face practică bună cu libertatea reprioritizărilor.
     Sunt momentele în care mă aflu pe liste de rezervă şi momente în care tot pic probele de sunet ale cuvântului. Şi cu toată lipsa confirmărilor, cu toate neaprobările înlănţuite dintr-o anumită direcţie, ştiu că vreau două statui mai mici.
   
   

   
     Gândurile mele nu sunt despre iubire, ci despre timp, potrivire, lecţii şi modulări. Despre curăţenia care se face după decizii şi despre certitudini. Despre împăcarea regretelor şi despre încrederea că acum e cel mai potrivit moment pentru ce îţi doreşti.