De când eram mică, am corelat parfumul Crăciunului cu aromă de portocale şi vin fiert. Intensitatea trăirilor curate, uimirea în faţa bradului împodobit, magia cadourilor, simplitatea relaţiilor familiale, parcă toate au rămas undeva, într-un trecut în care îmi aparţineam în procent mai mare.
Acum, am conştiinta
Pe fondul acestor amintiri/ regrete, amplificate de inposibilitatea de a retrăi trecutul, azi mi-a ţâşnit sub unghii aromă de Crăciun. În stopi subţiri, prea putin dulcegi, mai mult amari, de fericire. Nu am băut vin fiert şi nici nu a mirosit a scorţişoară sau stafide.Şi nici nu am reîntâlnit zâmbetul lui. Doar mi s-a (re)confirmat că există prietenii pe care timpul le validează, deşi noi nu mai ţinem pasul cu el. Că momentele neîmpărtăşite trec pe lângă noi, deşi bucuria împărtăşirii lor rămâne. Strălucirea din ochi, fluenţa verbală a detaliilor ce conturează fericirea, râsetele care completează complicitatea sufletească.
Portocala nu era nici cea mai mare, nici cea mai dulce, dar am oferit-o cu mult drag. Şi am primit şi mai multă dragoste când el mi-a arătat semnul lui de carte, o carte de vizită pe care i-am oferit-o cu ani în urmă, pe când eram redactor cu acte în regulă. Îndoită la colţuri, cu înscripţiile-mi necorespunzătoare realităţii cotidiene.
Mi-a fost tare drag de momentul ăla. Portocale, colinde, semne (de carte) şi suflete apropiate.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu