sâmbătă, 2 martie 2013

Sufocare- Chuck Palahniuk

sâmbătă, martie 02, 2013 Scris de Cristina 2 comentarii
   "Dacă vrei să citești cartea asta, nu-ți bate capul.
   "După câteva pagini, o să-ți vină s-o iei din loc. Așa că mai bine uită, pleacă, șterge-o cât încă mai poți Salvează-te.[...]
   Timpul trece și nu întinerești.[...]. E povestea idioată a unui băiețel idiot."

   Așa își începe Chuck Palaniuk romanul "Sufocare": recurgând la psihologie inversă, potențează curiozitatea cititorului față de scrierea celui cunoscut deja pentru romanul Fight Club. Sufocarea personajului Victor Mancini nu este doar modul prin care face rost de bani, asfixiindu-se cu mâncare prin restaurante de lux. Din titlu se anticipează totodată starea imediat succesivă, nevoia de a fi indispensabil cuiva, unei persoane care va fi mândră de tine, pentru că tu o faci să se simtă mândră de ea însăși.


   Așa cum mărturisește, Palaniuk s-a documentat medical pentru romanul său, aspect resimțit din plin în terminologia de specialitate: apar în text trimiteri la complexul sexual Oedip, detalii despre sindromul de tunel carpian, rectosigmoidoscopie, mnemotehnici de învățat atât de folosite în studenție, ABCD-ul simptomatic al melanomului, "geografia" punctului Grafenberg sau principiul medical al lui Peter.

   Romanul curge într-o alternare a capitolelor la persoana a treia, despre povestea copilului și a lui Mami, care îl tot răpește din familiile adoptive care îl cresc în timp ce ea este la pârnaie, în paralel cu perspectiva actuală a tânărului Victor, în relatări despre mama sa sau despre cele 12 etape ale terapiei pentru dependență sexuală.

   "Sufocare" se situează la limita categoriilor de carte bună/ carte rea. Are un stil care parcă se vrea intenționat respingător, pentru ca la final să devină cursiv, ca un fel de recompensă a celor care au trecut peste preambulul unui limbaj dezmățat. Finalul este halucinant, reușește să intrige cititorul prin lipsa detaliilor care să inducă previzibilul. Am ramas cu un sentiment de dezacord față de construcția personajului, față de finalitatea acțiunii și totodată de structura narativă, care atrage tocmai prin libertatea cu care rupe convențiile de scriere frumoasă.

   Mi-a plăcut, însă, o idee, ca în viață "Niciodată nu te gândești la femeile pe care le-ai avut. Numai pe-alea care ți-au scăpat nu le poți uita nicicând."

2 comentarii:

  1. Foarte faină recenzia! Iar citatul din final chiar te lasă pe gânduri...

    RăspundețiȘtergere