Vineri seara- Centrul Vechi. Prieteni și zâmbete, discuții pline și frustrări, vin demidulce și context demisec, apoi sec de tot. Aburii de alcool te iau din mijlocul grupului și te aruncă în declic, îți îngrădesc libertatea, rămâi captiv, ești acolo, între ei, îi auzi, le zâmbești, dar privirea ți-e în gol. Nu e alcoolul, e detașare, singurătate- într-un trecut al tău, într-o idee singulară, într-un schimb de gesturi nerevendicate.
Sâmbătă- Teatru, Radu Beligan e"Egoistul". Text inteligent, context lucid prin actualitate, paradoxul generozității care cumpără liniștea egoistă. Dar starea spectacolului rămâne apăsătoare, tristețea secvenței finale, dominată de declinul fizic al actorului, punctează negativ calitatea spectacolului. Concret, bătrânețea presupune neputință, o doză de singurătate. La fel și eliberarea ta din moment, detensionarea proprie sufletească. Mă cutremură încă un gând: "Singurătatea e singura maladie gravă a omului, pentru că rămâne singur cu el și nu știe ce să-și spună".
Duminică- Festivalul de Psihanaliză și Film. O poveste despre studentele parizience care se prostituează și o jurnalistă nu tocmai mulțumită de viața ei, inclusiv sexual. Intrebată fiind dacă nu simte nevoia de a împărtăși experiența unui grup apropiat, una dintre tinere neagă resemnată "Nu am de ce. Toți suntem singuri".
Singurătate e în fiecare cuvânt tăcut, în fiecare îmbrățișare nerostită. În fiecare rugăminte refuzată, în fiecare vis amânat, în fiecare tonalitate abruptă. Singurătatea e mâna atinsă prea târziu și surpriza al cărei efect întârzie. Singuratatea e o stare de spirit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu