duminică, 19 august 2012

Recenzie "Am numărul tău"- Sophie Kinsella

duminică, august 19, 2012 Scris de Cristina 2 comentarii
     "Iată cartea ideală: o citești repede, o citești râzând și tocmai când crezi că ai avut de-a face cu o lectură ușoară de vară, începi să-ți pui întrebări despre sensul vieții"- The Plan Dealer.
     Asta zic ei.
     Sophie Kinsella, pe numele ei adevărat Madeleine Wickham, scrie romane sub incidența genului chick lit(erature), gen care gravitează în jurul feminității moderne, în special a problemelor cauzate de intrigi din sfera realității imediate: prietene, iubiți, viitori socri,colegi de muncă.


     ***
    Poppy Wyatt este personajul central din "Am numărul tău" și povestea ei este cât se poate de complicată: la petrecerea burlăcițelor, își pierde inelul de logodnă, i se fură telefonul personal și ulterior îl revendică pe un altul găsit la coșul de gunoi. Astfel, își intersectează corespondența și viața cu Sam, cel căruia îi rezolvă, întâmplător, situațiile de urgență din interiorul companiei de consultanță pe care o conduce și îl și salvează de o fostă iubită, vrajitoare. Viitorii socri - o familie de genii - îi dau senzația de inferioritate, află că logodnicul o cam înșeală, prietenele o invidiază pentru "fericire", anulează nunta, dar se răzgândește și continuă pentru a-și părăsi logodnicul în fața altarului. Cam ca în filme, fără alte întrebări despre viață.
      Intrigile sunt ușoare și amuzante, acțiunea este înfiptă în realitatea în care ne învârtim și noi, cititorii- avem iphonuri, o ascultăm pe Beyoncee, trimitem mesaje scrise cu pupicei, îmbrățișări și fețe zâmbărețe, postăm bârfe pe Facebook, visăm la ziua nunții. Sau nu. Pe cât de ușor curge lecturarea, pe atât este de evidentă lipsa de substrat. Structura narativă este plată, nu aduce niciun artificiu care să îmbunătățească narațiunea, nimic spectaculos care să sustragă cititorul din prim-planul contextelor care își găsesc rezolvare, oarecum previzibil. Condimentată cu romantism și doze de acțiune, cât să nu se finalizeze prea abrupt.
     Ideea care mi-a devenit simpatica a fost că teama de a confrunta direct persoanele care ne arunca în stări negative nu ar trebui să fie mai de speriat decât starea în sine, în care ne complacem atât de ușor.
     În sfârșit, este o lectură scurtă (deși sub editura Polirom, cartea are vreo 460 de pagini) pentru zile de vacanță.
    

2 comentarii:

  1. salutare!! renunta la fondul negru, pls!!!! oboseste ochiul! (sper sa nu te superi)

    mult succes cu blogul!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cum sa ma supar?! Sau de ce? Apreciez sugestiile, iti multumesc pentru vizita si gand. Am niste setari blocate si de aici suprapunerile astea coloristice. Am incercat sa remediez situatia, momentan e asa obositoare cum o gasesti si tu. Sper sa revii in vizita, totusi!

    RăspundețiȘtergere