sâmbătă, 12 mai 2012

Vreau două statui mai mici!

sâmbătă, mai 12, 2012 Scris de Cristina 5 comentarii

     Și mai vreau să nu mă simt vinovată pentru că le vreau. Vreau încrederea că mi se cuvin, fără să cad în aroganță. Și vreau să mă simt confortabil chiar dacă sunt arogantă când mă gândesc că vreau două statui mai mici pentru că le merit!
     *
     La cursul de leadership pe care l-am început săptămâna trecută, speakerul motivațional ne-a împărtășit din secretele succesului său ( nu tocmai secret) și a tot insistat asupra ideii că a fost remarcat și propulsat în carieră pentru că își făcea bine treaba. Bun, toți tindem spre dezideratul acesta- să fim buni în ceea ce facem, de la implicarea în acțiuni de voluntariat, până la joburile care ne aspiră aspirațiile personale în sacul unui aspirator care le prafuiește cu lipsă de timp și motivație și le menține în așteptare după trecerea unor deadline-uri urgente, dar repetabile. "Dar dacă nu te remarcă nimeni?"- a venit firesc întrebarea din rândul audienței interesate de multiplicarea metodei. Atunci e vina ta”, vine răspunsul prompt al celui din fața noastră, e vina ta că nu te faci remarcat."
      Răspunsul m-a întristat un pic și m-a aruncat într-un moment de introspecție. Și nu raportat la job-ul meu cel apăsător și consumator de energii creative, pentru că nu am unul, ci raportat la trecutu-mi plin de voluntariat.
      Sunt nouă ani de când sunt membră activă a unei asociații cu profil eco, în special. Nouă ani în care, responsabilă fiind de desfășurarea anumitor proiecte interne sau internaționale, am completat rubrica poziției ocupate din formularele de contact simplu: “voluntar”. Nu am avut niciun statut care să-mi recunoască implicarea la un alt nivel, nu am fost nici vicepreședinte, nici secretar general. Și nici măcar nu m-a deranjat, pentru că știam că acțiunile îmi sunt dictate de viziunea personală, de motivația că sunt parte a schimbării, parte din valul care va face lumea mai bună. Deși am fost acolo când toți ceilalți se plictisiseră, deși am suportat consecințele unor greșeli pe care nu le-am făcut sau am acceptat jumătăți de măsură când preferam întregul.
     Fără doar și poate au fost multe câștiguri, experiențe în urma cărora m-am schimbat, locuri pe care le-am vizitat și oameni de la care am învățat. Dar privind în urmă, nu pot decât să concluzionez că nevoia celor două statui mai mici vine din frustrări trecute, din conflicte mocnite care nu au fost dezvoltate și soluționate la timpul lor, din management intern dezechilibrat și din lipsa unei statui meritate într-un moment anume, de o recunoaștere care să-mi păstreze vie pasiunea și motivația, din compromisuri peste compromisuri, fără apreciere concretă. Până și voluntariatul se poate lovi de gestionare defectuoasă sau valorizare insuficientă și poate constitui în sine un exemplu negativ de eficiență și coordonare și mai ales de implicare a resurselor umane.

                                                                   *
     Dar cum frustrările nasc și soluții, e timpul pentru rezultate. Astfel că am trecut la acțiune și schimbări. Dacă la începutul anului doream să– mi lărgesc sfera voluntariatului activând în București, acum consider că e timpul să implementez propriile idei, cu drept de semnătură și ștampilă în buzunar, cu responsabilitatea care vine la pachet în contextul dat, cu satisfacția reușitei și cu complicațiile financiare de care mă toot feresc.
    Am făcut primul pas în vederea înființării propriei asociații și am lăsat-o mai moale cu voluntariatul vechi. Am sondat resorturile interioare, încercând să-mi identific motivația actuală: să fie nevoia de a a dovedi ceva celorlalți, de a umbla după o recunoaștere pe care nu am primit-o pentru a-mi eticheta satisfacția personală sau să fie același crez personal, în puterea de a schimba lucrurile? Răspunsul l-am găsit după monologuri repetate de sinceritate. 
    

     Cred că motivația care stă la baza unor acțiuni nu poate conduce la alegeri greșite, daca ea vine din firesc. Cred, bazându-mă pe experiențe trecute, că e mai ușor să-ți asumi greșelile proprii și mult mai ușor să o iei de la capăt, știind ce ai de făcut dacă ai primi o nouă șansă, decât să te plângi într-un colt, plin de frustrare că ai făcut tot ce a ținut de tine, dar că lucrurile s-au împotmolit în noroiul altora. Și ești mult mai câștigat când poți transforma orice eșec într-un exercițiu de cuantificare și creditare a puterii personale. 
    *
     Punând lucrurile cap la cap, e posibil să fie vina ta că nu te faci remarcat. Dar cu siguranță e vina ta dacă alegi să te complaci în situații care nu te satisfac!


5 comentarii:

  1. Dreptate 100% ..imi place cum vezi tu lucrurile,dar..pacat ca nu toata lumea vede asta.S-ar mai schimba si oamenii,care se complac in tot felul de chestii,fara a face nimic..pentru a schimba ceva.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cam asa e :( uneori e si vina noastra ca nu ne facem remarcati...

    RăspundețiȘtergere
  3. Aniela, cred ca o maare importanta o are si capitolul "resemnare"si cum ne raportam la el. Eu il refuz momentan.
    Alyz, cred ca primul pas in a te face remarcat e sa iti dai seama de ce nu te faci remarcat!

    RăspundețiȘtergere
  4. Lucrurile sunt simple:
    te poţi face remarcat făcându-te remarcat!
    Nu ştiu altă metodă mai bună.
    În e priveşte statuile, aşteaptă un pic:
    se strâng materialele!

    RăspundețiȘtergere