Am tot
amânat să scriu despre concertul pe care formația Vița de Vie l-a susținut la
implinirea celor 15 ani de activitate muzicală. Și nu din lipsă de timp,
motivație, interes sau cuvinte, ci din lipsă de stare. Nu mi-am găsit decât foarte târziu starea care să eticheteze
momentul concertului susținut la Opera Națională București, pe 20 martie.
Concertul nu a fost nici bun, nici rău, ci extraordinar...de altfel. Nimic din ceea ce era obișnuit pentru fanii lui Despot nu a fost reluat în concert, în afara de, cel mai probabil, versurile melodiilor și felul în care membrii formației au ocupat spatiul scenic.
Concertul nu a fost nici bun, nici rău, ci extraordinar...de altfel. Nimic din ceea ce era obișnuit pentru fanii lui Despot nu a fost reluat în concert, în afara de, cel mai probabil, versurile melodiilor și felul în care membrii formației au ocupat spatiul scenic.
Liniile
melodice au fost schimbate total, astfel încât, dacă te-ai fi aflat la prima
interacțiune cu Vița de Vie, ți-ar fi fost greu să crezi că debordează de
vitalitate în timpul concertelor obișnuite, că pentru fanii lor, pogo-ul e
forma uzuală de manifestare, că e greu să stai locului în timp ce basul și cu
toba mare își fac numărul, că alcoolul și țigările alunecă atât de potrivit în
ritmuri de versuri energizante. Ei bine, la Opera am stat cu toții jos.
Prezența celui de-al șaselea “butuc” de viță de vie a fost o surpriză,
completând arsenalul instrumentelor cu caval, flaut, tamburina și altele la fel
de inedite, având intervenții care te aruncau într-o melancolie neasumată
anterior. Lumânări aprinse și jocul de lumini au completat o atmosferă în care
se simțea emoția formației, dar și așteptarea și curiozitatea fanilor.
Concertul a
avut o mică întârziere, din cauza unui public neobișnuit cu punctualitatea sau
needucat în respectarea spațiilor prestigioase. Când s-a dat startul, sala încă
se foia în căutarea locurilor corespunzatoare biletelor, râsete pubere răsunau
de ici și de colo, discuții aprinse despre blitzurile aparatelor de fotografiat
care deranjau pe alocuri. Tot din categoria “altfel” a fost ținuta publicului:
dresuri, rochii și fuste asortate la tocuri înalte în favoarea pantalonilor
evazați și a bocancilor. Adolescenți însoțiți de părinți, imagine nu tocmai comună
pentru cluburile pline de fum și zgomot, unde Vița de Vie concertează frecvent.
Melodiile
au curs rapid, în ritmuri noi: Iamma, Visele, Îmi pasă, Totata, Sunetul mai
tare, Alungă tăcerea.
Invitații
speciali nu au cântat, așa cum îmi imaginam, în deschiderea concertului, ci au
contribuit la interpretarea acustică a melodiilor. Cu Eugen Caminschi și Tudor Chirilă s-a
reinstrumentat piesa Ce contează,
ultimul aparând pe scena într-o” minunată” pereche de pantaloni de pijamale (
iertat fie-mi simțul critic!), iar cu Alexandrina Hristov piesa Varză.
Nu aș putea
să localizez exact momentul în care m-am îndrăgostit de Despot. Eram copilă,
dar înca de atunci îmi plăceau băieții răi. Ei nu erau ( și nici acum nu sunt)
o formație comercială, iar eu nu eram în cautare de banal. “Vino la mine” să fi
fost cumva apogeul răzvrătirilor personale, dar melodia mea de suflet ramâne Visare. Ce diferență, ce evoluție! Versurile și interpretarea acustică mi-au
dat doza cea mai mare de fiori.
Pe scenă s-au făcut glume, s-a râs și s-a
trecut cu tact peste micile probleme tehnice din timpul concertului, dar cu
emoții sincere. Publicul a fost în extaz de nenumărate ori, sala s-a ridicat în
picioare și concertul s-a încheiat de abia după bis-ul cerut, piesele Liber și
Praf de stele fiind cele finale. Aplauzele prelungi au fost validarea calității
concertului.
Iar acum
urmează dilema mea: dacă pentru o seară, Opera s-a transfigurat într-un creuzet inedit, plin de vibrație, în
care Adrian Despot, Adrian Ciuplea, Cezar Popescu, Sorin "Pupe" Tănase și Sorin Dănescu au arătat maturitate și evidentă preocupare
pentru calitate, voi reuși oare ca de
acum încolo să nu mă raportez la acest moment, în aprecierea lor viitoare? Unele melodii mi-au plăcut atat de
tare, încât dacă le-aș reasculta, aș renega cumva entuziasmul pe care mi-l
insufla de atâta timp concertele Vița de Vie, amintirile nebune, versurile
corelate unor momente, ritmurile imprimate în stări. Interpretarea acustică
aniversară lasă loc de comparații, ceea ce uneori nu e bine deeeloc.
In loc de
concluzii, sper să mă păstrez obiectivă în limitele subiectivității anterioare,
pe fondul căreia Adrian Despot îmi rămâne un ideal. Am zis!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu