Deasupra tuturor regretelor mici, de care mă lovesc
inevitabil prin oglinzi sau amintiri, domnește unul foarte mare- regretul de a
nu fi făcut un sport susținut. Poate tenis, poate înot, măcar handbal sau
balet. În sfârșit, orice fel de activitate fizică.
Regretul de a nu fi
deprins rigurozitatea unei discipline ca stil de viață. Eu mă alint și mă plictisesc, nu neapărat în ordinea asta.
Regretul de a nu putea confrunta oameni și situații. Eu evit sau amân, de cele mai multe ori din
motive de disconfort creat (nu neapărat pentru mine).
Regretul de a nu avea răbdarea să eșuez, regretul de a nu avea voință să câștig.
Eu sunt ambițioasă, dar din ce în ce mai leneșă și din ce în ce mai războinică, în mod paradoxal. Mă lupt mult cu mine, pentru fiecare tură de stadion pe care îmi propun să o dau în plus față de norma stabilită. Asta când nu renunț din
start, pentru cine știe ce alte răsfățuri interioare, când îmi iau jucăriile și plec, fără alte negocieri.
... o alegere pe care o poti\ sau nu sa o repeti. O situatie care depinde strict de tine. Cat despre momentele de "ratacire"...faptul va cedezi mult prea usor s-ntampla. Toti trecem prin asta. Iar cu [Mi-e din ce în ce mai clar că o mentalitate de sportiv e mult mai puternică decât a unui spectator din tribune.] nu ai spus PANA AICI. till we meet again........
RăspundețiȘtergere