Elogiu lipsei de ticuri verbale

   Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă aprind uşor când mă “întreţin” cu ticurile verbale ale persoanelor (apropiate sau nu) cu care interacţionez. Am piloerecţii în serie, determinate de fiori de enervare şi acuze repetate de lipsă de originalitate. Fixitatea îmi zgârie timpanul şi deja o dau în probleme neurologice cu iritabilitatea asta a mea în faţa unui vocabular cantonat în propoziţii stereotipe, sterpe din punct de vedere al mesajului transmis.

    Consideraţi-mă exagerată, dar ma enervez şi când asist întâmplător la conversaţii condimentate cu clişee repetitive, cel mai adesea prin mijloacele de transport în comun: “Da, fată, să-ţi spun…” o dată, “Da, fată, să vezi…” a doua oară,  “Fată, ştii?”. dar fato, până când?! Dacă nu poţi reţine numele persoanei cu care ai discuţii “elaborate” prin tramvai, e evident numărul sinapselor pe care le ai în posesie. Trecând la celălalt segment populational, sunt sătulă de “Frate, p**a mea!”, “Băă, ce năvleg eşti!” sau “Băă, eşti prost/ C****, eşti nebun?!” la fiecare mirare bărbăteasca a unuia dintre interlocutori. Înţeleg şi tolerez înjurăturile, ca mijloc circumstanţial de refulare a frustrărilor care umplu paharele cu efervescenţe cotidiene, dar nu le agreez sub nicio formă ca mijloc de exprimare uzual: de la clasicul “c***t” spus la cea mai mică depaşire a pragului sensibilităţii până la “Ai, să-mi bag p***a”, “F**e-m-aş” sau “Du-te-n p***a ma-tii” zilnic, la prânz, dimineaţa şi seara şi în timpul fiecărei conversaţii telefonice. Nu găsesc nici rostul expresiilor cu conotaţii macabre “Să moară mama, Veta” sau oricine altcineva.

   Mă lasă fără veselie aprecierile goale de genul “mişto, naşpa, supertare, nasol, sec” cu deosebitele lor diminutive, de exemplu “nasolik”. La fel este şi cu clasicul “Înţelegi?!” după fiecare afirmaţie. DA, înţeleg, nu sunt retardată. Şi dacă nu înţeleg, ridic mâna pentru lămuriri suplimentare. Obositoare mi se pare şi genialitatea de care ne lovim zilnic, deşi numărul populaţiei creşte, iar inteligenţa rămâne constantă. “Genial” în sus, “genial” în jos, de la o rochie cumparată din mall până la felul de mancare gătit aseară.

   Mă enervează cumplit combinaţia “Nu ştiu, puii mei…”, de cele mai multe ori folosite drept răspuns al unei întrebări care necesită momente de gândire sau anticipă un refuz în comunicare. În  aceeaşi categorie intră şi exprimările româno-engleze, de colţ de stradă: “loo0ooool”, “wtf?”, “este fun să….”, "Stai chill". Ori, ori.

   Peste masura îmi stau în gât dragălăşeniile gratuite, adresate tuturor, oriunde, oricând. Exponenţiale pentru categoria asta sunt persoanele de sex feminim care lucrează în domenii care presupun interacţiunea directă cu clientela. Fără să pun etichetă anumitor meserii, cele de cosmeticiană şi vânzătoare predispun cel mai tare la clişee verbale: “Hai, iubita, ia loc”, “Vino, scumpa, e rândul tău”, “Da, draguţa, cu ce te servesc?”. Nu mă deranjează că sunt luata la per-tu, mă deranjează intimitatea asta pe care cineva mi-o oferă ostentativ, cel mai probabil nu din intenţia de a-şi câştiga un bacşiş, ci pur şi simplu din reflex şi fără falsă modestie, cum că ne tragem de şireturi. Nu ştiu să existe asemenea adresări şi bărbaţilor, indiferent de context. Este evident că în relaţiile sentimentale pe care le-am trăit, nu am fost vreodată, nici concomitent, nici succesiv vreo "pisi, iuby, baby, puiuţ, sufleţel, etc etc"

   Nu mă percepeţi greşit, ca pe un lup moralizator. Îmi asum o parte a celor listate mai sus, doar că le controlez pe cât posibil. Şi tocmai de aceea am lăsat la sfârşit categoria diminutivelor care sună a răsfăţ şi alint: “sunt obo acum”, “Ce frumix eşti”, ” Mulţu'”, “Cuplă'”,”De ce eşti supi?”.Vă sună cunoscut? Da, da, şi mie. Mi le asum din când în gând şi destul de des în conversaţii.

   Şi încă o idee. Eram cu toţii prin clasa a cincea când la o lecţie banală, lungă şi plictisitoare de gramatică a limbii române, ni se preda despre vocabularul limbii, despre fondul principal lexical şi masa vocabularului. Tot în vremurile acelea îndepartate ni se vorbea despre jargouri, neologisme sau argouri. Mai tineti minte? Concluzionand, inteleg preferinta pentru anumite cuvinte, asocierea lor anumitor contexte, chiar si conotatiile pe care le capata in cercuri apropiate. Si tocmai bazandu-ne pe empatie interioara, acceptand ca anumite cuvinte ne reprezinta mai mult decat altele, e preferabil sa filtram excesul de ...orice! Inclusiv cuvinte.

   Nu stiu altii cum sunt, dar eu obosesc usor. Si ma plictisesc la fel de usor. Pe de o parte, semnalizarea cliseelor la o persoana imi da indicii clare despre cum ma voi raporta pe viitor. Imi suna a slabiciune, a banalitate si a uzura, indiferent de alte remarcabile realizari. Deci coboara o treapta in ierarhiile mele sufletesti. Ceea ce uneori imi provoaca bine, pentru ca ma vindeca de fantezii si imi confirma anumite plusuri personale, din categoria inflexibilitatilor pozitive. Pe de alta parte, recunoscandu-mi  obsesia pentru stari si cuvinte, ar fi trebuit sa inteleg pana in momentul actual al desfasurarii existentei mele ca suntem relativi si ca variatiile in chestiunile carora le acordam credit ma poate face sa ratez oameni valorosi. Imi place sa sper ca valoarea se cuantifica in unitati de masura standardizate, asa incat nu voi pierde prea des. Imi pare o amprenta a personalitatii alegerea cuvintelor, frecventa folosirii lor si raportarea realista la cei din jurul tau, prin aprecierea corecta a intimitatii pe care anumite cuvinte o creeaza. Imi suna a oameni frumosi si desi banal, oarecum a (auto)educatie.