Le văd de pe geamul sufrageriei, când stau la birou. Același birou care-mi amintește condiția de artist ratat și de care nu ma îndur să scap pentru că e ca și cum aș renega o bucată din trupul meu. De pe geamul balconului, singurul spațiu alocat viciilor, unde-mi fumez așteptarea în lipsa ei, în mici împreunări de buze la distanță de umerii și fruntea și gâtul și toată anatomia corpului ei. Din fața blocului meu și a celor vecine, pe unde-mi port pașii, în căutare de nuci verzi și nici eu nu mai știu ce. Trăiesc un singur anotimp de cand m-am mutat aici, e toamnă continuă.
Le văd cum trec, fracțiuni de secundă, prin fața mea. Ca oamenii prin viețile altora. Le aud în viteză, unele mai grăbite, altele mai leneșe, introvertite sau duduind aproape vulcanic, de parcă n-ar ajunge toate la aceeași destinație, întocmai nouă.. În culori vesele sau monocrome, locomotive solitare sau vagoane numeroase, marfare sau personale, cu coridoare împânzite de curioși care admiră periferia orașului de câmpie sau cu capace uriașe, cu contururi rotunjite sau, din contră, cu colțuri. Asemenea caracterelor noastre.
Rămân tot timpul cu privirea țintuită după ele. Mi-e dor de trenurile pe care nu le mai cuprind cu vederea ca de oamenii pierduți.
-Să nu-ți pară rău după trenuri, îmi mai zice ea când îmi ghicește tristetea din ochi. Și nici după mine, știi cum e vorba aia...
Și mie îmi pare rău, deși ea-mi șoptește mereu" Ai grijă să nu te pierzi pe tine".
Și ea nu știe și o privesc așa, îndrăgostit cum sunt, surprins până la intrigare de cât de frumoasă e ea și lumea întreagă, dacă nu ar fi atâta durere. Și toate trenurile astea care îmi poartă dorurile, fără să aibă urmă de regret.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu