Punct. Și de la capăt.

     Prima zi a fost într-o marți, vineri este ultima.
     Atunci era mijloc de noiembrie, acum sfârșit de iulie. Prima dată s-a întâmplat sus, în stânga, ultima tot stânga, dar jos. La început fată, ultimul băiat.
     Și au fost atâtea zile în care am simțit că merit statui înșirate pe aleea din față și nopțile cu insomnii. Și manopere uzuale și cazurile cu intervenții. Și glumele de profil și satisfacția asemenea. Și dezamăgirile măsurate în depărtare de perfecțiune și recunoștința întoarsă înapoi. Și zilele cu întâlniri și cele cu neprevăzut. Și necunoscuți întipăriți familiar în numere, gesturi calde și palpitații, zâmbete cunoscute și temeri, preconcepții și generalități, uneori familiile întregi.
     A fost șefa, mereu susținătoare, prea puțin critică, întotdeauna constructivă. Și ajutoarele, tânără și bătrâne, cu așteptări și pretenții, cu personalitate puternică sau mai șlefuite, liniștite sau energice, mereu având cuvintele prin buzunarele uniformelor. Și au mai fost colegii, dintre care au devenit prieteni. Sinceri, interesați dezinteresat și mereu acolo. Vorbăreți, energici, modele de bine și de evitat, oameni cu care să tot crești.
    Am timp atâtea drumuri depărtare să mai așez pe hârtii imaginare ce a fost, să analizez cum s-au întâmplat și să facem lista planurilor cu ce urmează. Trăgând linia, primul loc de munca având actele la zi a fost grozav! Viitorul e pe cale să se scrie!  Trece timpul, fă-ți bagajele și hai!