Cum am fost cetățean responsabil!

     Serviciile lucrează. Încet, dar se mișcă, spre surprinderea mea.
     Astfel că, apelând telefonic serviciul de protecție a consumatorului acum vreo 3 săptămâni, pentru a sesiza întâmplarea asta, mi s-a dat o adresă de mail unde să-mi povestesc of-ul. Mi s-a părut suspect, nu mă așteptam la atâta deschidere în serviciile publice. În sfârșit, am scris mail-ul cu pricina, detaliat și amprentat cu frustrarea omului ajuns la saturație și i-am dat send.
     Și a urmat așteptarea, ca în toate situațiile cu răspunsuri importante. În prima săpămână, nu s-a întâmplat nimic. Nici un răspuns, nici în scris, nici telefonic. Am dat resend, sperând că situația devine vizibilă în vizorul cui trebuie. Și a urmat,o săptămână mai târziu, un telefon matinal, într-o luni care a urmat unui weekend cu nunți și nesomn și o voce faină de domniță care mă informează că este de la departamentul financiar al firmei împotriva căreia am depus reclamație, că au fost contactați de oficiul de protecție a consumatorilor și că mă așteaptă la sediul lor pentru a-mi înapoia contravaloarea biletului de călătorie.
     Pauză la mine, blocaj total... Bine, bine, eu nu pentru asta am făcut reclamație, nu pentru că mă interesează 6 lei, cât a costat transportul! Și reiau telefonic ardorile și convingerile mele de cetățean responsabil și serios, despre egalitate și toleranță și alte principii care nu țin de cald nici cât o cafea de dimineață! Nu este problema ei, ea trebuie sa rezolve situația încasărilor. Și-mi închide.
     Și mai stau ce mai stau (de fapt, eram în mers și mergeam, și mergeam), când mă apelează un alt număr necunoscut. Un domn, de această dată inspectorșefnumaiștiucum să mă informeaze că sesizarea mea a fost luata în evidență, că nu a fost singura plângere înregistrată, ca a mai fost o persoană care a  pus în vederea autorităților aceleași probleme. Și urmează un monolog, între 2 covrigi ronțăiți, despre țigani și sistem și lipsa de unitate a românilor. Despre amenda de 1500 de lei pe care a primit-o firma respectivă și despre cum trebuie să se schimbe lucrurile. Și ascult, și ascult și la un moment dat mă sustrag, că aveam și altceva de făcut.
     Nu am luat lucrurile chiar în serios privind returnarea banilor. Numai că de la primul apel telefonic, domnița de la finanțe m-a mai sunat. Ca ea trebuie și trebuie să rezolve situația contabilă. Și după ce m-am asigurat că nu trebuie să-mi dau adresa de acasă, că nu mă arunca vreun șofer în mers, din microbuz, am fost și am dat cu subsemnata că am primit contravaloarea sumei de 6 lei, reprezentând costul biletului de călătorie.
     Reluând firul poveștii, e ciudat că OPC-ul s-a sesizat fără documente palpabile, nu? În mail-ul descriptiv pe care l-am trimis, am precizat nr și seria biletului pe care l-am solicitat expres șoferului pentru întâmplarea enervantă de atunci. Dar nu mi-a cerut nimeni fizic biletul. Nu a fost nevoie de nici un alt martor și cuvântul meu a fost luat ca literă de adevăr. Dar dacă aveam o serie de bilet mai vechi, uitat prin cine știe ce buzunar? Dacă nu-mi place personal fața vreunui șofer? Dacă mă plictiseam pe acasă și am demarat tot acest scenariu pentru a-mi încerca talentul creativ?
     Pe de altă parte, cum ultimele luni au fost pline de călătorii în nord și vest, în lung și-n lat, destinațiile finale au bifat pe intervale transportul pe aceeași minunată cursă. Unde am primit bilete, de fiecare din cele 3 dăți cât am mai utilizat serviciul respectiv de transport public.
     Ceea ce mi-a dat speranță. Că lucrurile nu trebuie acceptate cu de-a sila. Că resemnarea nu are ce căuta în vocabularul meu. Că trebuie să lupți cu armele pe care le ai în războaiele care te prind. Mai ales când serviciile își fac datoria, oare noi de ce nu ne agităm mai tare, pentru mai bine?
     Schimbarea e o necesitate, nu o opțiune. Și zău dacă deznodământul acestui episod nu mi-a deschis apetitul de fin observator al lucrurilor din jurul meu.