Să speri înseamnă fericire

     Ieri mi-am pierdut portofelul. Nu mi s-a furat, nu și-a luat singur viața în piept. L-am scăpat (din vedere), într-o situație în care am vrut să împac și capră, și varză, și muncă, și voluntariat, și punctualitate, și condenscendență. Nimeni nu ne poate salva de noi înșine.

     Astăzi am sperat că cineva a sunat la interfonul blocului de la adresa înscrisă pe buletinul din portofelul pierdut și, vai ce păcat! Nu a răspuns nimeni, pentru că eu am fost toată ziua la cursul de scriere a proiectelor. Dar că cineva a găsit portofelul corai, dreptunghiular, cu capsă în față și cu un buzunar mic având fermoar pe spate, cu bani și buletin și permis auto și trifoiul cu 4 foi, cu moneda de la Alex si cea primită rest pe aeroportul din Cork, cardul ING și carnetul de donator de sânge, pozele cu cei dragi și poza de la absolvire, adeverința de donator de celule stem, cele 4 carduri RATB  și cartela de metrou, biletul ultimului film pe care l-am văzut împreună, cele n carduri de fidelitate pentru diferite magazine și micuța colecție de cărți de vizită ale taxi-urilor locale. Am sperat că cineva a fost empatic și a acționat în consecință.

     Cu banii nu am o problemă, muncesc mai mult săptamâna viitoare și gata, să fie cadoul cui a găsit portofelul. Am, în schimb, o mare strângere de inimă pentru refacerea actelor și pentru toată birocrația consecutivă. Și pentru cum am lăsat, fără intenția mea, pe cineva să-mi calce identitatea în picioare. Și pentru expunerea total neinspirată.
     Am viziunea că portofelul meu zace aruncat într-o troiană de zăpadă, după ce a fost jupuit de conținut și identitate. Dar cred în minuni și sper să se întoarcă la mine. E o convingere că situația e rezolvabilă, deși sunt naivă că nu e chiar așa o tragedie, cum mă impulsionează cei de lângă mine să simt.
     Până la urmă, am pierdut niște obiecte. Nimic ireversibil. Nu știu când am dobândit această "neatârnare de lucruri", dar îndrăznesc să-mi păstrez speranțele și sunt fericită.