Fericirea la timpul prezent

     Eu, mezina mofturoasă a familiei, copilul care strecura legume din ciorbe și se strâmba atât de des la farfuriile cu felul doi, studenta crescută în cămin în strânsă fraternitate cu microundele, m-am apucat de gătit. Ok, nu știu toate diferențele dintre bobul lung, scurt sau rotund de orez în ciorbe și nici nu mă pricep la estimat exact "sarea după gust" sau " faină cât cuprinde" Și definim conceptul de gătit dincolo de înțelesul comun al cartofilor prăjiți sau pastelor.


     Eu, îndrăgostita eternă de cuvinte și de sensuri, fidelă fără regrete gramaticii limbii române, absolventă de mate-info intensiv și posesoare de abilități de comunicare înspre 0, m-am apucat de (re)învățat limbi străine. Pentru că am timp și voință și planuri și oameni care mă inspiră.

     Eu, dintotdeauna iubitoare de munți și cam tot de atunci temătoare de apă și adâncimi, de sufocare și expunere, m-am apucat de înot. Pentru că dacă nu poți scăpa de temerile din capul tău, poți învăța să trăiești cu ele, nu-i așa?
     Pozele cu mâncarea aburindă și selfie-urile în costum de baie și casca cea roz(!) urmează într-o viață viitoare.
     ***
     Pentru că fericirea nu e obișnuință, fericirea e la timpul prezent.