Atâtea motive, cât fulgii din ninsoare!

     Îmi place iarna pentru puful ei și pentru crezul că fiecare ninsoare e metafora șanselor pe care le primești. Să uiți, să ierți, să te recompui, să acoperi, să ascunzi firimiturile regretelor sub preșul strălucitor, departe de sensul peiorativ al concretului, în lumini magice. Să te lași orbit de reflexii și să închizi ochii atunci când nu vezi de vreme rea, dar să nu te oprești.
     Îmi place frigul că te dezmorțește sufletește și zăpada pentru consistența franjurată din urbe, dar
întotdeauna catifelată în proiecții mentale bucolice. Pentru puritatea care amprentează cotidianul și pentru toate hornurile fumegânde care încălzesc nu pereți, ci acasă. Îmi plac mâinile împreunate care se încălzesc în același buzunar și nasurile reci care dezmiardă obraji de aceeași temperatură.

 

      Îmi plac portocalele cel mai mult, vinul fiert, scorțișoara și merele și cuptorul cu cozonac de la țară. Îmi plac copiii mari care nu stau pe margine când vine vorba de bulgăreală, așa cum îmi place că iarna se vede întotdeauna mai bine din vârful patului călduț, decât din șoșonii uzi în care te grăbești spre undeva.
     Sunt născută iarna și cred că sunt de un polimorfism comportamental variabil, asemenea gradelor din termometru. Dar mă topesc ușor, ca fulgii la cald. Sunt o avalanșă de trăiri interioare, nehotarâtă întocmai zilelor când stă să ningă.  Mintea mi-e alunecuș de gânduri. Și imprevizibilă, ca un obstacol în viscol. Mă supără că rezoluțiile de vârstă nouă se înglobează celor de an nou și se evaporă împreună în toropeala verii, făcându-mă să par o lașă, întocmai zăpezii care cedează și se mocirlește primăvăratic. Frecvent.
     Nu-mi place că, deși sunt născută la început de an și poate mi s-ar fi transferat astral o energie mai cumva, mi-e greu să las lucrurile să se ducă și să accept șanse. Și metafore.