Stăpânii propriului univers

    Într-una din zilele lucrătoare ale săptămânii, într-o dimineață friguroasă de octombrie, într-un oraș mic de munte se susține proba de traseu a examenului pentru obținerea permisului auto. Părinții, bunica, sora și cumnatul, iubitul și părinții lui, mătușa și unchiul, colega de cămin și finii, instructorul și mai ales candidata la noul statut pulsează agitat sânge prin vene, fumează nervos țigară după țigară, vorbesc gâtuit de emoții sau, după caz, tac, strângându-și buzele uscate.

     La aflarea rezultatului, bunica lăcrimează și conchide “A vrut Bunul Dumnezeu!”, amintindu-și de puterea divinității, de acatiste, rugăciuni și aghiasma din dimineața examenului. “ Prin credință a reușit!”.

     Tatăl, anunțat telefonic, răspunde sec “Era normal să te descurci!” după care:” A luat fără niciun punct penalizare!” I se aude vocea puternică înspre interlocutori, îndepărtând telefonul de la ureche, spre a închide convorbirea.  “Duritatea mea a motivat-o!”

 

     Mama, tot telefonic, se manifestă drăgăstos, pe fugă ” Felicitari, mama, ce bine, bravo, ai scăpat, te puuuup!”, sora cere detalii descriptive ale momentului examinării, iar cumnatul solicită udarea carnetului. “ Ce bine că e norocoasă, draga de ea!”

     Mama prietenului o felicită personal și reia povestea examenelor ghinioniste ale copiilor ei “Ce bine că a avut examinator de treabă, fata mea nu a avut!”

     Colega de cămin nu e scoasă din impasibilitatea ei cotidiană, dar se întrevede totuși o sclipire de fericire pentru băutura ce urmează sâ curgă, iar fina atribuie reușitei un procent important din discursul mobilizator pe care i-l ținuse-tot via telefon- cu o seară înainte. “ Puterea exemplului meu, de femeie puternică, a motivat-o!”

     Mătușa influentă face o pauză între pacienții programați și menționează niște nume, locuri și momente. “Face o facultate grea, normal că examenul de șoferie e floare la ureche în comparație cu o sesiune!”

     Instructorul rămâne emoționat în parcarea de examen, cu prestația tremurând pentru restul aspiranților care urmează să susțină proba practică, gândindu-se la fata din povestea noastră. “Nu are talent, dar o duce mintea, eu am învățat-o tot!”

     Prietenul o cam ascultă și nu prea, dar primește acceptul de a o atinge admirativ când se vor întâlni.

     La întoarcerea în București, pe drumul ce durează puțin peste 2 ore, am încearcat să mă odihnesc. Având ochii închiși, intimidați de soarele ce batea prin geamurile murdare ale autocarului, îmi veneau în minte colaje succesive cu imaginile persoanelor care și-au făcut griji pentru examenul meu. Decupez secvențe din universurile care mă înconjoară, iar rezultatul mă face să zâmbesc. Indiferent de motivație, intențiile bune sunt bune ca scop în sine, binele ca finalitate e irelevant. La fel și fericirea?